Cine a apucat să observe cum reacţionează cei mai mulţi oameni la intrarea într-un nou colectiv, poate să spună că un nou venit va încerca să fie cît mai corect - măcar pînă se obişnuieşte cu regulile locale, cu tabieturile colegilor şi ale şefilor direcţi. Pînă atunci, respectă regulile generale, legile şi principiile bunului simţ, ale politeţii generale. Sau - în funcţie de tipul uman - caută să se impună de la început, să i se ştie de frică etc. O exagerare în acest sens a existat pe vremea de dinainte de 1989, cînd conform principiului "rotaţiei cadrelor" se învîrteau oamenii de colo-colo de nu mai ştia nimeni pe ce lume se află. Un adevărat haos, în care poveştile cu "îngrozitoarea eficienţă a securiştilor" prindeau de minune. Un vechi proverb românesc ar spune că "frica păzeşte pepenii"...
Eliminînd exagerările, păstrînd temerile şi adaptînd la psihologia şi posibilităţile actuale ale României şi românilor am putea crea un hibrid în această direcţie. Rotaţia cadrelor este un principiu corect dacă nu se exagerează. Micile "zvonuri, bîrfe, ştiri neoficiale" despre agenţii sub acoperire şi microfoanele ascunse prin scrumiere ar avea unele efecte. Propun în cele ce urmează o formulă, un algoritm de "rotire a cadrelor". Se poate adapta - pentru început posturilor de poliţie, controlorilor de toate tipurile (gardă financiară, protecţia consumatorilor etc...), echipelor de conducere a serviciilor publice, a întreprinderilor controlate încă de Stat etc.
De o bucată de vreme s-a introdus şi la noi sistemul cu doi tipi (poliţişti etc.) ca echipă, după modelul ţărilor occidentale. Unul singur poate fi mituit, nu are martor în cazurile interpretabile ş.a.m.d. Este un model oricum mai bun decît poliţistul singuratic şi bun la toate. Are inconvenientul că, după o vreme, cei doi parteneri devin prieteni, se ajută, se vizitează, trăiesc aproape ca fraţii. Asta poate duce la acoperirea reciprocă în caz de tentativă de corupţie sau chiar corupţie. Ba mai mult, se ajunge şi la cazuri cînd poliţiştii şantajează marii, micii sau doar presupuşii contravenienţi sau infractori pentru a-şi procura "şpaga cea de toate zilele"!
Dacă ar rămîne în continuare în formula de echipe cu cîte doi, nu pot fi toată ziua despărţiţi, pentru că în misiunile dificile, unde se cere o perfectă coordonare apar ezitări, inhibări, gafe şi greşeli datorită imprevizibilităţii reacţiilor partenerului.
Propunerea mea vizează alcătuirea unor echipe de trei (exact ca lamele Gillette...) Să iau exemplul posturilor de poliţie fixe, din comune, sate, cartiere, echipajele de patrulare etc. Modelul se poate extinde la toate felurile de echipe de control/supraveghere etc., din toate domeniile.
1. Prima treaptă (pornind de jos în sus) ar fi bine să fie a unui localnic (chiar minoritar etnic dacă se poate) aparţinător comunităţii care este "păstorită" de acest post de poliţie. Acesta va avea cea mai mică poziţie în ierarhie, cea mai puţină şcoală, cel mai mic grad, cel mai mic salariu, cel mai "uşor" cuvînt de spus. Dar va cunoaşte toate locurile, obiceiurile, dialectul, poreclele şi persoanele din sat/cartier. Acesta se va angaja şi va rămîne cea mai lungă vreme în aceeaşi poziţie, poate chiar pînă la pensie. Acesta va fi paznicul, gardianul, poliţistul-muşchi, poliţistul-poştaş. Un fel de ordonanţă, un "majur" clasic. Celelalte două poziţii din echipă vor fi ierarhic superioare.
2. Postul intermediar, mijlociu ca grad, salariu, putere de decizie etc. va fi cel care va fi rotit din trei în trei luni, poate mai des, dar nu mai rar de o dată pe an. Obligaţia sa va fi să cunoască legea, să fie un profesionist din punct de vedere tehnic. Va fi şoferul, omul cu cîinele, specialistul în calculatoare, criminalistul, judiciaristul sau ceea ce mai este nevoie prin Poliţie. Ar fi de preferat ca acesta să nici nu fie născut din judeţul sau zona geografică unde îşi desfăşoară serviciul. Pe cît posibil tînăr absolvent, necăsătorit, fără prea multe obligaţii. Probabil, se va alege o variantă de stagiatură pentru tinerii absolvenţi-ofiţeri. Oameni care au şcoală, care ştiu, au grad de ofiţer dar nu au experienţă şi nici funcţie; ne-corupţi încă, nici măcar la modul "şefu' hai că dau o bere"...
3. Şeful de post, cel mai mare în grad, cu cea mai mare greutate de decizie, poliţistul bătrîn, cu cea mai mare experienţă, poate înainte de pensie. Va rămîne pe poziţie o perioadă de - să zicem - o legislatură (patru ani, cinci?), după care va fi obligatoriu mutat în altă localitate. Se va ţine cont de perioadele şcolare ale copiilor săi, de serviciul soţiei, de locuinţele disponibile, în aşa fel să nu se creeze haos, nemulţumiri, frustrări sau altele de acest gen.
Se va ţine cont ca atunci cînd se produce o rotire, aceasta să fie numai la unul dintre niveluri. Adică, să nu se creeze posibilitatea ca poliţistul "tip 1" să aibă un ascendent moral, sau posibilitatea de a acţiona (ilegal) în perioadele de adaptare la noul post a noilor săi şefi-colegi sau să-i manipuleze.
Acest algoritm se poate extinde la mai multe niveluri ale conducerii unor instituţii. Se pot crea structuri întregi pe acest schelet, practic în orice domeniu unde se presupune că există corupţie. Şi în justiţie, şi în sănătate, practic oriunde. Bineînţeles, cu adaptările de rigoare. În cazul că se vor combina mai multe campanii anticorupţie cu verificări prin sondaj, cu intervievarea şi cercetarea tuturor cadrelor, periodic, se va putea observa că modelul "sfintei treimi" împreună cu "frica păzeşte pepenii" va funcţiona eficient. Poate mai costisitor în prima fază cînd s-ar putea să fie nevoie de suplimentări de personal, asigurarea unor locuinţe de serviciu în plus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu