Trădarea, liantul național

Un paradox, așa cum tot scriu eu, așa în dodii. Trădarea nu are cum să fie un liant. Teoretic, așa este. Dar în cazul nostru, asta este situația. Situație de paradox și de balamuc, de bolnavi mintali. Cîtă vreme îl avem pe trădătorul Împărat Traian în toate imnurile și cîntecele patriotice, și îl avem prin toate cărțile de istorie ca mare erou, ce poți să mai spui? Nimic. Decît să treci la alt erou național. Trădarea a fost una dintre „armele” specifice în toate luptele și momentele cheie ale istoriei noastre. Nu are cum să convină acest argument, nimănui. Nu are cum să dea un sentiment de mîndrie patriotică, argumentul că trădarea este cea mai puternică valută forte a noastră. Mai are rost să vă aduc aminte de Insurecția Armată de la 23 august 1944? Sau de Tudor Vladimirescu, ori Mihai Viteazul sau de aproape toți marii noștri conducători? Că de Pacepa ne-am săturat cit de mare patriot este. Veșnicul Pacepa, daa...
O posibilă explicație ar fi că, în multiplele lupte la care am fost obligați să participăm, au rezultat selecții ...cu final neașteptat. Pe de o parte, au învins cei puternici. Selecția naturală cu legile ei de genul: mănîncă sau vei fi mîncat, au generat indivizi puternici. Cei mai buni dintre cei buni. Cei mai curajoși, cei mai inteligenți, cei mai rezistenți, cei mai norocoși. Pe de altă parte, au scăpat lichelele. Cei ce au fugit de luptă, lașii, alunecoșii. Vicleni sau doar fricoși au reușit să se strecoare, să-și conserve pateticle gene. Prin faptul că nu au avut de pierdut în luptă, au reușit să acumuleze, poate, și ceva averi. Poate și-au dezvoltat un simț al supraviețuirii bazat pe trădare, pe vînzarea conaționalilor.
Așa cum copiii curajoșilor au devenit la rîndul lor curajoși, și copiii lașilor au perpetuat gena păcătoasă. Probabil. Pentru că se mai întîmplă mutații, permutări... natura ne mai joacă feste. Nu putem avea o garanție a calității urmașilor! În orice caz, putem observa cu ochiul liber ce probă de balamuc a ajuns țara asta. Pe de o parte unii care se strofoacă să ajungă în top, indiferent care ar fi acela, prin muncă, luptă, învățare, competiție. Pe de alta, alții care intră în top cu bani, cu locuri moștenite ereditar, pe bază de merite ale băs-tăticului sau irinel-amantului cu bani/poziție.
Vrei să schimbi ceva? Te lovești de lași. Crezi că dacă organizezi o „mișcare de rezistență” bine conspirată vei reuși? Nu, pentru că se va găsi un trădător gata să-și umple conturile vînzind tocmai „conspirația” la care este și el, trădătorul, un element de bază. Omul nu mai are răbdare să ajungă bogat și liber, dar în urma unui efort, a unei lupte, a unei așteptări... Se mulțumește cu o parte a ecuației.
Revin la istorie. Dacă pe vremea romanilor, turcilor, tătarilor și polonezilor iscoadele furau planuri, sabotau etc., în așa fel încît armatele lor să cîștige, după intrarea nemților&rușilor în scenă, lucrurile s-au complicat. Serviciile specializate în „cultivarea” trădătorilor și-au perfecționat metodele. Au apărut infiltrările, conservele, nuanțele psihologice, documentările în timp lung, uneori pe generații... În ziua de azi este o aventură să încerci să iei oameni de pe stradă sperînd că ignoranța și aparenta lor ne-apartenență la structuri secrete este suficient să-ți ofere „forță de muncă” recrutabilă pentru munci de mare încredere și responsabilitate. Delicate, cum s-ar mai spune... Mai țineți minte cum au fost discreditați securiștii noștri prin racolarea lor în sistemele FNI și FNA? Pe lîngă lichidarea lor fizică, au fost băgați și în asemenea sisteme care i-au compromis definitiv. Bonus la pachet, le-a tăiat definitiv cheful să încerce să se mai organizeze „în umbră” pentru o regrupare, ceva...Vechii securiști români au devenit luptători pe cont propriu (aceia curajoși) sau supraviețuitori/vînzători de orice, oricui.
Și-atunci, ce vă mai mirați că nu ne mai regăsim calea? Credeți că Băsescu&Boc fac intenționat toate chestiile astea? Ei una zic, alta ajunge pînă jos. Ce spectacol, dureros de interesant, se poate vedea prin trădări succesive... Întoarceri la 180 de grade, de mai multe ori, după cum ajunge cîte o directivă, de la un strat la altul.
O posibilă strategie de stat ar putea include acest „risc tradictiv prezumat”. O formulă matematică, un calcul care să genereze un rezultat bazat pe numărul de straturi/nivele de decizie care pot schimba/nuanța o lege/ordin/directivă. Dacă un ordin zice că trebuie mărite impozitele pentru ca bugetul să aibă de unde să dea salarii... ajunge să fie trădat, în așa fel ca bugetul să nu mai realizeze sumele necesare. La o nouă trădare pe un nivel mai jos, se ajunge la mărirea (totuși) a impozitelor ca lumea să urle contra guvernanților... Și uite într-o schemă simplă am reușit ideea inițială de a mări bugetul. Cam complicat, mai ales că guvernanții noștii actuali sînt filosofi, poeți, medici, juriști dar nu matematicieni.

Nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă

În actuala propagandă - de-a dreptul isterică - pro-apocaliptică, observăm că agenţii propagandişti aproape că se bucură descriind cu perverse satisfacţii finalul lumii. Le strălucesc ochii de bucurie. "Iu-huu, vine sfîrşitul lumii! O să vedeţi voi că am avut dreptate! V-am spus io!"... Cu numai două luni în urmă, presa de toate culorile şi felurile vuia că o să avem o iarnă grea. "Cea mai grea iarnă din ultimele secole"; "Temperaturi de minus 40 de grade!"... cu tonuri aproape de cele ale propăvăduitorilor apocaliptici. Pe de altă parte, minunea pămîntului geniul şi extra-ilustrul Nostradamus, panaceul universal al tuturor bunelor dar mai ales relelor noastre le-a ştiut el mititelul pe toate-pe-toate. Atîta că în plină lună ianuarie nu pot decît să spun că iarna asta 2010-2011 a fost jalnică. Ceaţă, ploaie, zloată, noroi... numai vreo cîteva zile cu zăpadă. Unde este iarna lui '86 cînd zăpada s-a pus din octombrie şi nu ne-a lăsat pînă în mai? Cu temperaturi de minus 20-şi de grade? Jurnalişti-papagali garantau aproape cu preţul vieţii lor autenticitatea acestei aiureli. Cred că, cel puţin, un deget dacă li s-ar tăia, am avea un imens cîştig în societatea asta foarte varză.
Nu de mult am primit nişte mesaje gogonate pe telefon, şi prin email cum că anul ăsta se întîmplă de pică şi Crăciunul şi Anul Nou de vineri pînă luni, că Rasputin a zis că asta se întîmplă numai odată la 569 de ani şi că atunci o să vedem pe draku' dacă nu trimitem în 10 minute la zece prieteni acel mesaj tembel. Fraierii habar nu au să numere nici pînă la 28 sau 29, adică timpul în ani cînd calendarul se repetă identic, cu fazele lunii, cu ziua şi data cu paştele şi Crăciunul picate în aceleaşi zile. Bine, paştele ăsta pică după cum au chef muşchii popicilor, după calculele lor misterioase (mmddaaaa...).
Apropo de popi, religie şi viaţă veşnică! Vroiam să punctez şi pe chestia asta o biluţă: neagră pentru mine, pen'că nu-s de acord cu măriile şi luminăţiile lor. Cum s-ar spune, viaţa e veşnică, ne re-încarnăm, sufletele noastre se duc şi se tot întorc de la unul la altul, primim sufletul cînd ne naştem şi îl pierdem cînd murim. Da, sînt de acord cu aceasta! Singura problemă e că acest suflet este un element pe care nu noi îl controlăm. Pentru că nu este al nostru, nu-i aşa? Bun pe asta am lămurit-o. Dar ce anume e sufletul? Unii teoreticieni ai reîncarnării aduc dovezi că amintirile "din alte vieţi", senzaţiile de deja vu şi altele asemenea sînt argumente supreme că sufletele noastre se reîncarnează, că amintirile acestea dovedesc fără tăgadă că o parte din noi (sufletul, ce altceva!?) a mai călătorit pe undeva-cîndva...
Dragii mei, am o veste tristă pentru voi! Sufletul este doar energie. Da, se reciclează, trece de la unul la altul, se mută, ia diferite forme... după voia bunului Dumnezeu. Dar fiind un duh, o energie, nu are suport material. Mă rog o altă formă de manifestare a materiei, dacă sînteţi un materialist dialectic convins şi vreţi neapărat o astfel de explicaţie... Aşadar, sufletul-energie, nefiind un format tipic pentru a înmagazina şi memora, pentru a stoca informaţie este un CEVA iar materialul uman (corp fizic, creier etc.) este ALTCEVA. Ideea e că, atunci cînd se duce de la noi, nu ne ia şi memoria cu toate amintirile, cunoştinţele şi abilităţile noastre acumulate într-o viaţă. Visele noastre că vom avea o viaţă veşnică şi că ne vom continua sub o altă formă viaţa fizică, transferata din corpul nostru material, fizic către o "viaţă" în plan eteric... sînt nişte vise şi amăgiri. Un efect al orgoliului nostru de "fiinţe supreme", create "după chipul şi asemănarea Lui"... Vax, dragii mei! Cind murim, se duc naibii şi toate (ne)plăcutele noastre amintiri...
Aşa că daţi-o mai încet pe-aia cu "pocăiţi-vă că vine sfîrşitul lumii" şi toate rahaturile derivate de aici. Şi nu mai înghiţiţi chiar nemestecat tot ce vi se bagă în gură. Vorba 'ceea: de-ale gurii pot fi şi merindele dar şi fluierele, trompetele, burghiele dentiştilor şi alte hm... delicii orale... Poftă bună, dacă ţineţi neapărat...

Circu' Vadim

Zilele astea, televiziunile ne-au arătat un nou circ. Circul Vadim Tudor. Întotdeauna cînd apare undeva sau spune ceva, acest ilustru domn provoacă, scurtcircuitează. Face valuri, spume, se agită... mă rog, qestii de-astea! In anul 1990, student fiind la Bucureşti îmi mai făceam cîte un leuţ colaborînd cu tot felul de ziare şi reviste. De la încărcat în maşină şi legat pachetele de ziare pînă la editoriale şi anchete complexe, făceam orice. Aşa am ajuns să colaborez cu Excelenţa-Sa dl. Corneliu Vadim Tudor. E drept, nu am avut o tangenţă directă prea intensă ori de prea mult timp. Am colaborat cu gazeta România Mare vreo două-trei luni, pînă a devenit partid. Pe vremea aceea exista şi una din variantele revistei "Caţavencu". Şi acolo mai strecuram cîte o mica ştiruţă, un comentariu ceva cît să-mi scot de-o ciorbă. Văzînd direcţia pe care a plecat R.M. am început să mă distrez dînd ştiri şi comentarii despre ceea ce scriam tot eu dar la Caţavencu. În partea cealaltă, aveam mingea gata ridicată... şi dăi şi luptă nenicule... dădeam eu în mine de-mi mergeau fulgii. Nu a fost prea cuşer, deontologic vorbind, dar mi-a asigurat supravieţuirea cele 2-3 luni.
Ceea ce am vrut de fapt să spun aici, e că, am avut ocazia să-l cunosc pe domnul Vadim Tudor. Pot să vă spun că este un ziarist extrem de bine pregătit, cult şi foarte talentat. Un bun scriitor, un poet şi un foarte priceput mînuitor al cuvintelor. Cunoaşte foarte bine istoria, religiile, geografia... are o extrem de bună memorie şi cunoaşte formidabil de mulţi oameni.
DAR!
Era clar că o să apară un "dar". Caracterul Luminăţiei Sale lasă de dorit. Se pare că are o formă de schizofrenie pe care o ţine foarte bine sub control. Dispare din viaţa publică brusc, de multe ori cîteva zile în şir. Atunci - se spune - boala îl ia sub controlul ei. Ceea ce apare în public este un joc bine gîndit, o strategie bine pusă la punct. Şi-a asumat acest rol, ca pe o misiune. Sînt 20 de ani de-atunci, Maestre! Cred că nu te superi dacă o spun acuma. Ar fi momentul să te izbăveşti şi tu, să te speli odată-şi-odată de păcatul tău cel mare!
Aşadar, în anul foarte complex 1990, politic şi social vorbind, în România lui Ion Iliescu era nevoie de alternative. Iliescu, ca fost comunist, era acuzat de extremă stîngă. Laş, a preferat să creeze o extremă şi mai la extremă stînga. Unul dintre cei propuşi, cu suficient talent şi inconştienţă, cu un caracter zero, şantajabil etc. s-a nimerit să fie Vadim. În totală dizgraţie în acel moment, i s-a propus să preia steagul extremei extreme stîngi. A acceptat cu bucurie. Ce face nenorocitul de orgoliu din om... vom fi ce-am fost şi mai mult decît...
Totul a fost bine şi frumos. Vadim a ajuns chiar şi în Parlament, a fost băgat în seamă de toţi şi de toate fără ca cineva să bănuiască faptul că era omul "intim" al puterii iliesciene. Un pion de bază. Era ultimul şi supremul argument în caz de confuzie a societăţii româneşti de la acea vreme. Era motivul perfect pentru Iliescu să-şi promoveze ideile fără să fie acuzat prea tare de ex-comunism sau de pro-sovietism. Vadim, ca un MAARE şi BUN român a preluat rolul de clovn-maimuţoi dar şi de extrem naţionalist. Însă, a tăcut mîlc atunci cînd au fost aruncate la coş Romtelecomul sau Petromul. A preferat să-şi încaseze comisioanele şi să le facă jocurile. Nu are o poziţie fair faţă de români nici cu alte ocazii. Şi se pot observa cu ochiul liber. Flutură steaguri anti evreieşti ca după aceea să dezvelească statui ale evreilor. Este anti-maghiar deşi nu asta este marea problemă a românilor acuma. Şi multe altele...
Singurul moment cînd a "scăpat de sub control" a fost momentul 2000, alegerile prezidenţiale, cînd s-a clasat pe locul 2 intrînd în finală. Atunci s-a văzut că Puterea de fapt era mult mai ...puternică decît părea. Au luat poziţie contra vadimului oameni pe care nici măcar nu i-ai fi bănuit de partea iliescului. Din păcate pentru Vadim, boala i-a făcut figura. În momentul cînd chiar ar fi avut nevoie de toată energia sa, nu a fost în stare să dea nici măcar un interviu, în seara desemnării ca al doilea candidat. Şocul a fost prea puternic pentru el.
După acest moment, duce steagul românismului pe culmi tot mai plate, mai afundate. Poziţiile sale sînt tot mai nesemnificative. Iliescu a ieşit din prim-plan, lumea s-a mai obişnuit cu capitalismul, averile ţării au fost furate... practic vadimul şi-a cam încheiat misiunea. A primit posturi şi misiuni pe afară ca europarlamentar... OTV-ul nu îl mai invită... ziarele lui au tiraje tot mai mici... moşnegii pe care i-a prostit ani de zile au cam murit...
Aşa că, vedem cum uşor-uşor, pe propria lui mînă este scos din circuit. Acum e în plin scandal de evacuare dintr-o casă în care nu are ce căuta. Mă rog, discutabil din toate punctele de vedere. Probabil că nu acceptă cine ştie ce altă qestie şi ameninţă cu dezvăluiri şi atunci "cei puternici" îl şubrezesc ca să-i obţină/ofere o monedă de schimb. În acest moment, Vadim Tudor nu mai reprezintă nici un pericol, altul decît cel de imagine. Mda... cei ce ştiu, ştiu că excelenţa sa are nişte mici acţiuni pe la nişte afaceri cam ceţoase şi cam de taină. Dar cine din zona asta... hmm... prea-luminată, nu are? Cine are, are! Cine nu, să-şi pună sare!