miercuri, 26 ianuarie 2011

Trădarea, liantul național

Un paradox, așa cum tot scriu eu, așa în dodii. Trădarea nu are cum să fie un liant. Teoretic, așa este. Dar în cazul nostru, asta este situația. Situație de paradox și de balamuc, de bolnavi mintali. Cîtă vreme îl avem pe trădătorul Împărat Traian în toate imnurile și cîntecele patriotice, și îl avem prin toate cărțile de istorie ca mare erou, ce poți să mai spui? Nimic. Decît să treci la alt erou național. Trădarea a fost una dintre „armele” specifice în toate luptele și momentele cheie ale istoriei noastre. Nu are cum să convină acest argument, nimănui. Nu are cum să dea un sentiment de mîndrie patriotică, argumentul că trădarea este cea mai puternică valută forte a noastră. Mai are rost să vă aduc aminte de Insurecția Armată de la 23 august 1944? Sau de Tudor Vladimirescu, ori Mihai Viteazul sau de aproape toți marii noștri conducători? Că de Pacepa ne-am săturat cit de mare patriot este. Veșnicul Pacepa, daa...
O posibilă explicație ar fi că, în multiplele lupte la care am fost obligați să participăm, au rezultat selecții ...cu final neașteptat. Pe de o parte, au învins cei puternici. Selecția naturală cu legile ei de genul: mănîncă sau vei fi mîncat, au generat indivizi puternici. Cei mai buni dintre cei buni. Cei mai curajoși, cei mai inteligenți, cei mai rezistenți, cei mai norocoși. Pe de altă parte, au scăpat lichelele. Cei ce au fugit de luptă, lașii, alunecoșii. Vicleni sau doar fricoși au reușit să se strecoare, să-și conserve pateticle gene. Prin faptul că nu au avut de pierdut în luptă, au reușit să acumuleze, poate, și ceva averi. Poate și-au dezvoltat un simț al supraviețuirii bazat pe trădare, pe vînzarea conaționalilor.
Așa cum copiii curajoșilor au devenit la rîndul lor curajoși, și copiii lașilor au perpetuat gena păcătoasă. Probabil. Pentru că se mai întîmplă mutații, permutări... natura ne mai joacă feste. Nu putem avea o garanție a calității urmașilor! În orice caz, putem observa cu ochiul liber ce probă de balamuc a ajuns țara asta. Pe de o parte unii care se strofoacă să ajungă în top, indiferent care ar fi acela, prin muncă, luptă, învățare, competiție. Pe de alta, alții care intră în top cu bani, cu locuri moștenite ereditar, pe bază de merite ale băs-tăticului sau irinel-amantului cu bani/poziție.
Vrei să schimbi ceva? Te lovești de lași. Crezi că dacă organizezi o „mișcare de rezistență” bine conspirată vei reuși? Nu, pentru că se va găsi un trădător gata să-și umple conturile vînzind tocmai „conspirația” la care este și el, trădătorul, un element de bază. Omul nu mai are răbdare să ajungă bogat și liber, dar în urma unui efort, a unei lupte, a unei așteptări... Se mulțumește cu o parte a ecuației.
Revin la istorie. Dacă pe vremea romanilor, turcilor, tătarilor și polonezilor iscoadele furau planuri, sabotau etc., în așa fel încît armatele lor să cîștige, după intrarea nemților&rușilor în scenă, lucrurile s-au complicat. Serviciile specializate în „cultivarea” trădătorilor și-au perfecționat metodele. Au apărut infiltrările, conservele, nuanțele psihologice, documentările în timp lung, uneori pe generații... În ziua de azi este o aventură să încerci să iei oameni de pe stradă sperînd că ignoranța și aparenta lor ne-apartenență la structuri secrete este suficient să-ți ofere „forță de muncă” recrutabilă pentru munci de mare încredere și responsabilitate. Delicate, cum s-ar mai spune... Mai țineți minte cum au fost discreditați securiștii noștri prin racolarea lor în sistemele FNI și FNA? Pe lîngă lichidarea lor fizică, au fost băgați și în asemenea sisteme care i-au compromis definitiv. Bonus la pachet, le-a tăiat definitiv cheful să încerce să se mai organizeze „în umbră” pentru o regrupare, ceva...Vechii securiști români au devenit luptători pe cont propriu (aceia curajoși) sau supraviețuitori/vînzători de orice, oricui.
Și-atunci, ce vă mai mirați că nu ne mai regăsim calea? Credeți că Băsescu&Boc fac intenționat toate chestiile astea? Ei una zic, alta ajunge pînă jos. Ce spectacol, dureros de interesant, se poate vedea prin trădări succesive... Întoarceri la 180 de grade, de mai multe ori, după cum ajunge cîte o directivă, de la un strat la altul.
O posibilă strategie de stat ar putea include acest „risc tradictiv prezumat”. O formulă matematică, un calcul care să genereze un rezultat bazat pe numărul de straturi/nivele de decizie care pot schimba/nuanța o lege/ordin/directivă. Dacă un ordin zice că trebuie mărite impozitele pentru ca bugetul să aibă de unde să dea salarii... ajunge să fie trădat, în așa fel ca bugetul să nu mai realizeze sumele necesare. La o nouă trădare pe un nivel mai jos, se ajunge la mărirea (totuși) a impozitelor ca lumea să urle contra guvernanților... Și uite într-o schemă simplă am reușit ideea inițială de a mări bugetul. Cam complicat, mai ales că guvernanții noștii actuali sînt filosofi, poeți, medici, juriști dar nu matematicieni.

Niciun comentariu: