Vă aşteptaţi, probabil, să vă spun ceva despre cineva care fluieră a pagubă. Sau despre cineva care şi-a luat ceva de-ale gurii: fluiere, tromboane, proteze dentare, faringosept ori alte de-astea. Ori despre filmul cu ăla care cînd vrea să fluiere, fluieră. Din păcate, vă dezamăgesc!
În vîjîiala asta de zi cu zi, am uitat că, pe cînd eram copil la un moment dat, am învăţat să fluier. Şi cînd nu aveam ce face, dacă mă simţeam bine sau dacă vroiam să atrag cuiva atenţia fluieram. Fie o melodie fie un semnal special, o "parolă" numai a noastră a găştii. Ştiam după fluierat cine mă caută sau chiar în ce stare se află. Fluieră a jale, a melancolie, vesel, fericit etc.
Chiar astăzi, acum cîteva minute am întîlnit un om, pe o stradă foarte aglomerată... fluierînd de mama focului. Omul, fără nici o grijă, cu mîinile în buzunare se plimba şi fluiera. Aşa, pur şi simplu! Nici trist, nici supărat, nici vesel-fericit, nici ca să atragă atenţia sau să fluiere după cineva anume. Păşea şi fluiera o melodie. Nu am recunoscut repertoriul, nici fluierătorul. Dar pot să spun că m-a şocat.
Cum îţi permiţi dom'le, în cotidianul ăsta agitat, aglomerat, ticsit, cu tsunami, cu radiaţii solare de la ozonul spart, cu centralele nucleare japoneze legate cu sîrmă, cu războaiele arabe, cu bobocciadele româneşti, cu sărăcia şi criza noastră... să fluieri? Cum frate, cum?
Recunosc, după primul colţ mi-am ţuguiat buzele şi am încercat să fluier şi eu ceva. Nu am putut. Nu pentru că aş fi uitat să fluier ci pentru că mă umfla rîsul. Cum drak să fluieri cu buzele rînjite pe toată lăţimea feţei? Îmi tot apărea imaginea omului calm şi detaşat de toate cele cum fluiera el din tot sufletul, mergînd el aşa de nici-unde către nicăieri...
Ca un efect secundar, am observat că de cîte ori încerc să fluier mă tot umfla rîsul. E bună ca terapie. Sa mor io! În loc să înjur, am să încerc să fluier. Dacă am să reuşesc, probabil că voi fi prea supărat să mai zimbesc/rîd, dar măcar o să mă descarc prin fluierat.
În vîjîiala asta de zi cu zi, am uitat că, pe cînd eram copil la un moment dat, am învăţat să fluier. Şi cînd nu aveam ce face, dacă mă simţeam bine sau dacă vroiam să atrag cuiva atenţia fluieram. Fie o melodie fie un semnal special, o "parolă" numai a noastră a găştii. Ştiam după fluierat cine mă caută sau chiar în ce stare se află. Fluieră a jale, a melancolie, vesel, fericit etc.
Chiar astăzi, acum cîteva minute am întîlnit un om, pe o stradă foarte aglomerată... fluierînd de mama focului. Omul, fără nici o grijă, cu mîinile în buzunare se plimba şi fluiera. Aşa, pur şi simplu! Nici trist, nici supărat, nici vesel-fericit, nici ca să atragă atenţia sau să fluiere după cineva anume. Păşea şi fluiera o melodie. Nu am recunoscut repertoriul, nici fluierătorul. Dar pot să spun că m-a şocat.
Cum îţi permiţi dom'le, în cotidianul ăsta agitat, aglomerat, ticsit, cu tsunami, cu radiaţii solare de la ozonul spart, cu centralele nucleare japoneze legate cu sîrmă, cu războaiele arabe, cu bobocciadele româneşti, cu sărăcia şi criza noastră... să fluieri? Cum frate, cum?
Recunosc, după primul colţ mi-am ţuguiat buzele şi am încercat să fluier şi eu ceva. Nu am putut. Nu pentru că aş fi uitat să fluier ci pentru că mă umfla rîsul. Cum drak să fluieri cu buzele rînjite pe toată lăţimea feţei? Îmi tot apărea imaginea omului calm şi detaşat de toate cele cum fluiera el din tot sufletul, mergînd el aşa de nici-unde către nicăieri...
Ca un efect secundar, am observat că de cîte ori încerc să fluier mă tot umfla rîsul. E bună ca terapie. Sa mor io! În loc să înjur, am să încerc să fluier. Dacă am să reuşesc, probabil că voi fi prea supărat să mai zimbesc/rîd, dar măcar o să mă descarc prin fluierat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu